Un, doi, trei şi... ce zâmbet minunat!

Încă de la primele ore ale dimineţii, Andreea insista când pe lângă mine, când pe lângă tati: vă rooog, scoateţi-mi-l!!!

Încercam, se răzgândea. Au, dacă mă doare? Mai bine nu... Revenea. Ba da, vreau să mi-l scoateţi!
N-am reuşit cu mâna, Andrei a luat o aţă. A fost nevoie de vreo 5 încercări şi până la urmă... ţup :D
I-a curs sânge, a început să plângă, apoi a râs, apoi iar a plâns. Apoi, am pus dinţişorul într-un păhărel, l-am aşezat la geam şi n-au trecut două ore, iar Zâna a şi venit şi l-a luat. Acum aşteptăm cadoul.
Marea problemă a Andreei era că va fi urâtă, aşa ştirbă, dar spuneţi voi, nu-i aşa că e minunată?

P.S. : Îi mai dau câteva zile şi celui de-al doilea. Am o fată extrem de curajoasă.