Noapte, teatru si prietenie

Eu sunt FOCA. Exact asa cum auziti, ma cheama Foca. Poate o sa ma si auziti vreodata cum vorbesc. Sunt firava si ii invat pe copii cum si de ce sa fie buni cu animalele... Sunt prietena Andreei de multi ani, cred ca de vreo 3. N-a dormit niciodata cu mine, dar ziua, cand e mami acasa, vorbim ore in sir.

Aici sunt cu Andreea. M-a adus la noua ei casa si sunt curata. Da, m-au bagat in masina de spalat. A fost distractiv, am cam ametit eu la ultima parte pentru ca au dat pe nu stiu cate sute de rotatii... Dar a fost distractiv.

Eu sunt iedutul. M-a redescoperit Andreea. Am fost uitat intr-un sac cateva luni bune. M-a cumparat taticul ei de la un magazin unde vand aia si niste combustibili. Sunt pretios, deci :)

N-am nume, si vorbesc cam ca foca, asa... subtire. Ah, pisica din poza vroia sa ma pupe.

Eu sunt Ratatouille. Rati, Trati, Tratative, Ratative, Tri... Sunt rarait, vorbesc asa, ca un bucatar francez venit in Ro de cativa ani :). Reprezint un personaj din desenele Ratatoiulle, sunt fratele personajului principal. Cu mandrie va anunt ca s-au facut trei ani de cand Andreea doarme doar cu mine. Toti se intreaba de ce sunt eu jucaria ei preferata. Asta, sigur, pentru ca sunt chipes, istet si nu beau laptic, desi mama Andreei asa-i zicea mereu, bea-l ca-l bea Rati. Bobo ma mangaie pe urechiuse si se mangaie pe nasuc cu codita mea.

Ah, ziua stau cuminte in sertarasul meu, rar iau parte la joaca. Cateodata, ma trezesc cu roluri de pasare, dinozaur sau soarece fricos. Dar seara, tineti/va bine, sunt primul lucru pe care Andreea il apuca inainte sa intre in pat. Si poate, daca tot a inceput, mama Andreei va mai vorbi despre mine... :)

Povestea serii

A fost odată ca niciodată, un motănel pe care-l chema Felix the Cat(există desene, nu fac nicio trimitere altundeva). Era un motănel tare frumuşel, blând şi iubitor, dar singurul lucru pe care nu-l putea suporta erau şoriceii. Nu, nu vroia să-i mănânce, doar că i se păreau atât de murdari şi gândea că sunt purtători de nenumărate boli. Aşa că Felix avea capcane pentru prinderea şoriceilor peste tot în căsuţa lui.
După ce îi prindea pe şoricei, le dădea drumul şi le poruncea să nu se mai întoarcă vreodată.
- Să nu vă mai prind pe aici, şoricei murdari ce sunteţi, spunea Felix.
Într-o zi, într-o cursă s-a prins un şoricel alb, mic de tot, cu ochişorii negri, cu mustăcioarele lungi şi încâlcite, cu o codiţă luuungă... Felix l-a prins de codiţă şi se pregătea să-l arunce pe geam.
Şoricelul credea că urma să fie mâncat şi, cu ochişorii mari, l-a implorat să-l lase în viaţă.
-Te rooog, pisicuţo, nu mă ucide! Am şi eu familie, am mămică, tătic, mă aşteaptă acasă!
Felix a râs, l-a aruncat pe geam(stătea la parter) şi fără să se uite la el, a strigat: Să nu te mai întorci, şoricel murdar ce eşti!
Şoricelul nostru, pe care-l cheamă Sipi, s-a întors tremurând acasă. Dar, mami, ce să vezi!
Căsuţa lui fusese distrusă de stăpânul casei unde îşi amenjaseră şoriceii căminul.
Mama şi tăticul lui nu mai erau. I-a strigat, doamne, ce i-a mai strigat.
Neştiind ce să facă, plângând cu sughiţuri, Sipi s-a întors la casa motănelului Felix.
A bătut în uşă.
Felix s-a uitat uimit la şoricel. Niciunul nu se mai întosese până atunci.
-Ce ţi-am zis eu, şoarece? Pleacă de aici...
-Te rooog, pisicuţo, lasă-mă să stau cu tine, te rog, nu mai am casă, nu mai am părinţi!
(Deja mi se făcuse somn, aşa că am scurtat-o)

Şi Felix l-a primit până la urmă pe şoricel care a devenit cel mai bun prieten al lui. Am uitat, Felix a acceptat să-l găzduiască, punând o singură condiţie: nimeni să nu-i vadă împreună. Era ruşinos pentru o pisică să locuiască împreună cu un şoricel.
Şi de atunci, Sipi n-a mai ieşit din casă. Se jucau împreună, mâncau împreună, dormeau împreună.
Dar, într-o zi, Sipi se plictisise rău de tot, aşa că a decis să sape într-un perete. Şi a săpat, a săpat, până a ajuns în interiorul peretelui. Şi s-a rătăcit. ( doamne, ce somn mi se făcuse!).
A căutat ieşirea, dar n-a mai găsit-o. Nu ştia unde se află. A chiţăit ore în şir.
Iar Felix când a ajuns acasă, s-a întristat atât de tare, încât a pus muzică. Şi alte ore în şir au trecut, fără ca Sipi să se poată face auzit...
Până la urmă(gata, nu mai pot!), Felix l-a găsit pe şoricel şi a decis să nu-l mai lase singur în casă, doar pentru că celelalte pisici ar fi râs de el. Şi Felix l-a luat pe Sipi mereu cu el, oriunde ar fi mers. Sfârşit.

Vreau partea a doua, strigă Andreea!
Mâine, zic eu şi mă salvează Andrei care intră în cameră aducând cu el frumuseţe de poveste pe telefon: Feciorii croitorilor, sau ceva de genul ăsta.

Iar poveşti de genul acesteia, pe care am scris-o mai sus, le invetăm în fiecare noapte. Da, le inventăm, pentru că şi Andreea intervine, îmi dă idei... Mă ajută mult :D
Nu ştiu dacă sunt poveşti publicabile, doamne, dar fetei mele îi plac atât de mult :)
Nu ştiu care va fi morala, deşi este una, nu ştiu de ce aşa. Filmuşorul merge de la sine.

Noapte bună, pui mic!

Curajul de a gândi... o clipă

S-a întâmplat ceva astăzi. Au mai fost asemenea momente, dar parcă nu... cu aceeaşi intensitate.

Ştiam că dacă vom merge la magazinul ACELA, va începe show-ul. " Vreau jucăria aia, te rog, ia-i şi pe aia, ba aia, uite renunţ la pufuleţi, ia-mi căţelul sau pisica de pluş".

E un magazin universal. Trebuia să îmi iau ţigări şi eram dispusă să dau pe o jucărie cel puţin cât dau pe un pachet de ţigări. Avem deci 2 sute mii lei vechi. Şi nu aveam cu cine să o las pe Andreea, aşa că am fost nevoită să risc. Îmi imaginam că un singur " te rog, mami, stai cuminte" va fi de ajuns.

Am constatat cu stupoare că singurele jucării(deşi mie mi se păruse că erau şi mai mari şi mai mici, deci şi mai scumpe dar şi mai ieftine) expuse în magazin erau: un tigru la vreo 750 mii şi păpuşi de peste un milion. Am paralizat. Andreea are experienţa unei admonestări(jenant, e jenant oricât de smart pretinzi a fi) în plin magazin după o crizuţă(mai puţin cu tăvăleli, pe astea nu le ştie), aşa că fetiţa mea a început să plângă oarecum înfundat.

" Cumpără-mi, tigrul, te rog... păpuşa asta...". Se străduia să şoptească.

Eu: mami, te rog să mă crezi, în momentul ăsta nu avem bani în casă cât costă chestiile astea. Eu chiar şopteam.

Ea continua... lacrimile şiroiau, dar repet, fără zgomot prea puternic. Şi ea tot repeta obsesiv, printre lacrimi, cumpără, cumpără, vânzătoarea mă privea compătimitoare, chiar m-a întrebat

" ce a păţit fetiţa?". Ah, ce păţeşte şi fii-ta când o duci într-un magazin, aş fi zis. Am zâmbit amar, am cerut repede ce vroiam, am luat în schimbul jucăriilor nişte jeleuri ursuleţ, am bătut din picior în semn că ar fi indicat să dea restul ăla amărât mai repede, am ieşit în fugă din magazin... Dar, surpriză! N-am ţipat.

Am continuat să îi explic. Mami, chestiile alea chiar costau foarte mult. Pe cuvânt, un milion înseamnă... of(căutam alt "exemplu" care să valoreze exact cât un milion, exemplu elocvent pentru un copil de aproape cinci ani) e mult, e cât o uşă... Atât am putut să-i zic. Andreea continua să plângă, mai tare ce-i drept, poate şi pentru că nu se auzea la fel de bine ca în magazin, din cauza maşinilor.

M-am controlat, convinsă fiind că în casă o să pot striga: măi, copilule, nu se poate, erau prea scumpe, încetează, ai destule... chestii d-astea, care-ţi ies pe gură, fără minte, când sistemul nervos cedează. Oricât de smart pretinzi a fi.

Sunt odihnită, recunosc. Au fost câteva zile minunate şi mă simt odihnită. Astfel că, pentru a evita o ceartă cu pedeapsă şi tot ce fac părinţii când simt că pierd, m-am dus în dormitor. Andreea, după mine. Aceeaşi problemă...

Mi-a venit să o pedepsesc. Nu puteam înţelege cum nu poate înţelege ea că nu sunt sumele respective pentru nişte jucării care oricum ajung într-o cutie...

Nu puteam înţelege.

Şi brusc, m-a pălit.

Andreea chiar nu putea înţelege. Pentru ea milionul ăla nu înseamnă nimic. E aşa cum pot eu îneţelege capătul universului, ori matematica, ori medicina, orice.

Andreea nu putea înţelege şi nu aveam de ce să o cert. Andreea vroia, iar eu nu-i puteam oferi.

M-am oprit, nervii au dispărut brusc şi i-am spus: mami, am înţeles, ştiu că nu ştii. Îmi pare rău că nu am putut să îţi cumpăr jucăriile. Îmi cer scuze dacă am ţipat la tine. Îmi cer scuze că nu am putut să ţi le cumpăr. Dar, îţi promit că de ziua ta, le vei avea.

Fraţilor, i s-a luminat întreaga ei feţişoară minunată. A zâmbit, şi-a cerut scuze pentru că a plâns şi a mâncat fericită jeleurile pe care iniţial le refuzase.

Iar eu mi-am retras ameniţarea cu: de acum, nu te mai iau cu mine. I-am spus că mâine vom merge din nou. I-am promis că o voi lua cu mine mereu la magazin pentru că sunt mândră de ea, mai ales că mi-a acordat timp pentru a putea cumpăra jucăriile şi mai ales pentru că e o fată atât de bună şi deşteaptă.

A fost cel mai fain final din lume.

Nu e nimic fantastic în toată chestia asta... Mda.

Dar, îmi doresc din toată inima mea ca de acum înainte, să cuget un pic înainte de a acţionat exclusiv după ce... la prima vista, după mine ea ar trebui să fie aşa cum nu este, nu va fi şi nu are de ce să fie.

Atenţie, fiecare frântură de imagine, cuvânt... creează!

Aseară, ne-am uitat cu toţii la Shrek, ultima parte, dublat. Bineînţeles că vocile, oricât s-ar fi străduit actorii noştri să " le iasă", au lăsat de dorit, cel puţin în primele 10 minute. M-am obişnuit ulterior şi m-am concentrat asupra traducerii, efectiv. Pe asta au nimerit-o!

Am râs cu lacrimi când, pe Shrek (îmbrăcat "bine", ca un rege ce ar fi trebuit să fie, şi neputându-se mişca din cauza hainelor) îl mânca, pe bune, fundul, l-a întrebat pe un valet cum îl cheamă şi ăla a răspuns repede: Scărpinescu, sire! :)))))

Mă rog, singurul moment la care Andreea nu a putut să se uite, băgând feţişoara ei în pernă, a fost când regele-broască şi-a dat duhul. Şi-a dat duhul de vreo patru ori, şi deşi Bobo ne auzea pe noi râzând, a refuzat să se uite. A refuzat, chiar dacă schimonoselile broaştei erau delicioase...

Am încercat să înţeleg dacă nu se uită pentru că murea broasca, pentru că îi era frică de schimonoselile alea delicioase pentru noi, sau doar din cauza suferinţei de pe feţele celorlalţi.

Am întrebat-o ce simte, dacă vrea să oprim. A zis că nu, că nu se uită doar la faza respectivă. Pentru că îi e milă. Atât. N-a mai zis de cine, de ce...

Azi dimineaţă, s-a trezit plângând şi ne-a zis să nu-i mai punem niciodată Shrek. A visat urât.

M-am gândit că o fi visat broasca... Dumnezeule, ce părinţi inconştienţi putem fi! Am zis.

Dar nu. Ea a visat că aveam în faţa casei un parc şi că până a ieşit ea afară, parcul nu mai era.

Wow! Metaforă pentru... viaţă, în general?

Un lucru e cert. Diseară ne vom uita la Albă ca Zăpada.

A-ţi permite sau a nu-ţi permite. Iată provocarea!

Sunt destul de dese momentele în care îmi doresc să dau năvală în magazin şi să îmi permit să cumpăr tot. Sau, măcar, câte o bucată din toate.
Mi-ar plăcea să am destui bani cât să-mi cumpăr cel mai şmecher colţar, cea mai jmekeră bibliotecă, cea mai scumpă mobilă de bucătărie.
Sunt momente când îmi vine să plâng pentru că nu pot. Când îmi zic: ce dracu să vând ca să pot?
Apoi, mă loveşte momentul. Am aşteptat dormitorul meu, cel mai ieftin din oraş, cu atâta nerăbdare şi l-am primit cu atâta fericire încât, doamne-doamne, oare nu e un adevărat dar de la Dumnezeu, acela de a nu-ţi permite?
Să nu îţi permiţi ca apoi să poţi aprecia ? Încep să simt că merită chinul pentru câteva minute de fericire şi de împlinire. Şi încep să realizez că devin tot mai optimistă :) Cu vârsta, mama, cu vârsta... :D

Leapşă luată de la Sictireli

1. Cand cititi, pentru a marca locul unde ati ramas cu lectura, folositi semne de carte sau indoiti pagina?!
Semne de carte, bucăţele de hârtie din caiete cu poezii...

2. Ati primit, in ultimul timp, o carte drept cadou si, daca da, care a fost aceasta?
Am primit Persepolis by Marjane Satrapi

3. Cititi in baie?
Da. Etichetele de pe cutiile cu detergenţi.

4. V-ati gandit vreodata sa scrieti o carte si, daca da, care ar fi fost aceasta?
Da. Am început cu un mini-volum de poezii, am continuat cu câteva relatări amoroase, ce-i drept rămase platonice, cu niscaiva poveşti de dragoste fără final şi aş fi încercat o biografie.

5. Ce credeti despre colectiile de carte de la noi?

Am promis să mă reapuc de citit după ce va împlini fii-mea 7 ani. Încep cu colecţiile de carte de la noi.

6. Care este cartea preferata?

Ultima noapte de dragoste... C.P.

7. Va place sa recititi unele carti si care ar fi acestea?
Recitesc deocamdată agendele-jurnal din liceu. Dumnezeule, e o experienţă fantastică, puteţi încerca. CORECT: pe ale voastre.

8. Ce parere ati avea despre o intalnire cu autorii cartilor pe care le apreciati si ce le-ati spune?
În ultimul an de liceu, aveam fantezii cu Eminescu. Ce-i drept, apărea şi Bacovia din când în când. Le spuneam că mi-e ciudă că m-am născut atât de târziu. Târziu să mai scriu.

9. Va place sa discutati despre ceea ce cititi si cu cine?
Discut cu cel care mi-a dat leapşa. M-a şi pus la citit, recent. Am şi reuşit câteva zile :)

10. Care sunt motivele care va determina sa alegeti o carte pe care sa o cititi?
Primele rânduri de pe primele pagini.

11. Care credeti ca este o lectura “obligatorie”, o carte pe care cineva trebuie sa o citeasca?
Of. Un medic care fumează nu este credibil, cu ţigara între degete, atunci când îi recomandă pacientului să renunţe la ţigări. Voi răspunde peste 2 ani.

12. Care este locul preferat pentru lectura?

În niciun caz la bibliotecă. În fotoliu... îmi amintesc.

13. Cand cititi ascultati muzica sau lecturati in liniste?
Doar instrumentală. Vezi: the 5'th element soundtrack.

14. Vi s-a intamplat sa cititi carti in format electronic?
Hehe. Da, ultima carte pe care am început să o citesc, este în format electronic.

15. Cititi numai carti cumparate sau si pe cele care sunt imprumutate?
Citeam.

16. O carte este pentru mine… Cum ati descrie o carte?
Frumos răspuns a dat Sictireli. O s-o descriu aşa: cel mai bun film văzut vreodată.

Mulţam, sictireli, pentru leapşă şi pentru pofta de a citi :) Dau leapşa mai departe tuturor celor care accesează blogul lui bobo. Zic aşa, ca să pară că sunt mai mulţi.

Bâlciul din bâlci- găsit poze de anul acesta :)

Visăm la bâlciul din bâlci.

Andreea mă tot întreabă când vine vara ca să vină bâlciul. Deşi, anul trecut, i-a venit rău în căluşei :)))

Norocul meu este că sunt atât de minionă încâ încap perfect în toate maşinuţele, avioanele, trenuleţele posibile.

Şi dacă n-ar costa atât de aberant de mult, 3 minute de ride, " m-aş da" în toate.

Boowa and Kwala

http://209.85.229.132/search?q=cache:cby6tB7RcycJ:boowakwala.uptoten.com/kids/boowakwala-home.html+boowa+and+kwala&cd=2&hl=ro&ct=clnk&gl=ro

Fii-mea a reuşit să rămână la acest site.
Zile la rând.

Brăduleţ, brăduţ, brăduţ... dor!

E incitant să ţin de mânuţă o prinţişoară! E antrenant să nu-i rupi mânuţa de atât de mare drag.

Eşti o minune brăduţule! Eşti minunea mea cu minuni mai mici.

Minuni pe care eu le tot pun de pe-o ramură pe alta. E fantastic să decorezi şi să redecorezi bradul, de câteva ori pe zi.

Dar brăduţul nu mai e. Este, n-a păţit nimic, e înghesuit într-o cutie de carton.
Dacă ar fi fost după noi, copiii, brăduţul ar fi putut să ne încânte privirile chiar până anul viitor.

Nu ştim exact ce s-ar fi întâmplat dacă nu l-am fi strâns. A, ba da! Nu l-am mai fi aşteptat cu atâta înfrigurare.

O să ne fie dor de tine, bradutule!

New things

E foarte frumos. E cel mai frumos! E atât de frumos încât mi se pare o cruzime să le vad câteva ore pe zi şi să le visez, la propriu. Mi se pare o cruzime să le ştiu în bucătărie şi să aştept, nu ştiu cât, să le uzez :)

E ca "a dream coming true, so slowly it drives me a little bit crazy". Şi nu ştiu de ce, dar presimt că n-o să mă obişnuiesc prea curând cu tot ce ţine de our new home :)

Cum arată Noul An

Credeţi sau nu, noi nu am făcut poze de Revelion! Ne-am trezit, pe drum spre apartamentul prietenilor la care am petrecut, că nu am luat aparatul foto. Nu-i nimic, am zis eu, suflându-mi nasul, las' că facem poze cu telefonul. Pe semne că ne-am îmbătat mai repede decât ne aducem aminte, pentru că n-am făcut poze nici cu telefonul :)))) Glumesc, nu ne-am îmbătat chiar atât de repede, doar ne-am simţit atât de bine încât n-am simţit nevoia să facem pauză de poze. Am uitat complet, în cazul meu e ok, în al lui Andrei e ciudat. El nu se poate abţine. Deci, cred că i-a plăcut tăria :)))

Da, am fost răcită. Luasem paracetamol dup-amiaza, şi după ce a trecut efectul mi-a fost teamă să iau atât de repede altul. Avantaj: ficat mulţumit, dezavantaj: n-am simţit aromele mâncărurilor. Doar dulce, sărat, ştiţi cum este... Cumplit. Avantaj: în general, am mâncat puţin, din aceleaşi motive, şi nu m-am îngrăşat.

Altfel, pentru că vreau totuşi să vă arăt ce înseamnă pentru mine Anul Nou, am pregătit nişte poze minunate.

Sunt de la apartamentul în care urmează să ne mutăm. Curând, sper eu cât mai curând. Sunt ca un copil când îl văd. Am emoţii, nu mă pot abţine să nu tremur... de bucurie. Cine mă cunoaşte ştie că ar fi pentru prima oară în ultimii mulţi ani, foarte mulţi, când am ocazia să locuiesc ÎN CASA MEA, cu regulile mele, cu obiectele mele, cu ţipetele mele, cu soţul şi fetiţa mea. Nu că acum stau aiurea, dar nu se compară. Fiecare cu cuibul său. Aşa că, dau aici asigurări că indiferent cât de greu îmi va fi, la momentul potrivit, o voi învăţa pe Andreea că trebuie să fie ea. Ea cu viitorul ei. Orice va însemna asta pentru ea.

Indiferent de cât de greu ne va fi, oarecum singuri, îi mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a îndeplinit o dorinţă pe care am pus-o în noaptea de Revelion 2009( deci 2008 spre 2009). Frumos! Funcţionează, atenţie! :)

La Mulţi Ani, de 2010!