Povestea serii

A fost odată ca niciodată, un motănel pe care-l chema Felix the Cat(există desene, nu fac nicio trimitere altundeva). Era un motănel tare frumuşel, blând şi iubitor, dar singurul lucru pe care nu-l putea suporta erau şoriceii. Nu, nu vroia să-i mănânce, doar că i se păreau atât de murdari şi gândea că sunt purtători de nenumărate boli. Aşa că Felix avea capcane pentru prinderea şoriceilor peste tot în căsuţa lui.
După ce îi prindea pe şoricei, le dădea drumul şi le poruncea să nu se mai întoarcă vreodată.
- Să nu vă mai prind pe aici, şoricei murdari ce sunteţi, spunea Felix.
Într-o zi, într-o cursă s-a prins un şoricel alb, mic de tot, cu ochişorii negri, cu mustăcioarele lungi şi încâlcite, cu o codiţă luuungă... Felix l-a prins de codiţă şi se pregătea să-l arunce pe geam.
Şoricelul credea că urma să fie mâncat şi, cu ochişorii mari, l-a implorat să-l lase în viaţă.
-Te rooog, pisicuţo, nu mă ucide! Am şi eu familie, am mămică, tătic, mă aşteaptă acasă!
Felix a râs, l-a aruncat pe geam(stătea la parter) şi fără să se uite la el, a strigat: Să nu te mai întorci, şoricel murdar ce eşti!
Şoricelul nostru, pe care-l cheamă Sipi, s-a întors tremurând acasă. Dar, mami, ce să vezi!
Căsuţa lui fusese distrusă de stăpânul casei unde îşi amenjaseră şoriceii căminul.
Mama şi tăticul lui nu mai erau. I-a strigat, doamne, ce i-a mai strigat.
Neştiind ce să facă, plângând cu sughiţuri, Sipi s-a întors la casa motănelului Felix.
A bătut în uşă.
Felix s-a uitat uimit la şoricel. Niciunul nu se mai întosese până atunci.
-Ce ţi-am zis eu, şoarece? Pleacă de aici...
-Te rooog, pisicuţo, lasă-mă să stau cu tine, te rog, nu mai am casă, nu mai am părinţi!
(Deja mi se făcuse somn, aşa că am scurtat-o)

Şi Felix l-a primit până la urmă pe şoricel care a devenit cel mai bun prieten al lui. Am uitat, Felix a acceptat să-l găzduiască, punând o singură condiţie: nimeni să nu-i vadă împreună. Era ruşinos pentru o pisică să locuiască împreună cu un şoricel.
Şi de atunci, Sipi n-a mai ieşit din casă. Se jucau împreună, mâncau împreună, dormeau împreună.
Dar, într-o zi, Sipi se plictisise rău de tot, aşa că a decis să sape într-un perete. Şi a săpat, a săpat, până a ajuns în interiorul peretelui. Şi s-a rătăcit. ( doamne, ce somn mi se făcuse!).
A căutat ieşirea, dar n-a mai găsit-o. Nu ştia unde se află. A chiţăit ore în şir.
Iar Felix când a ajuns acasă, s-a întristat atât de tare, încât a pus muzică. Şi alte ore în şir au trecut, fără ca Sipi să se poată face auzit...
Până la urmă(gata, nu mai pot!), Felix l-a găsit pe şoricel şi a decis să nu-l mai lase singur în casă, doar pentru că celelalte pisici ar fi râs de el. Şi Felix l-a luat pe Sipi mereu cu el, oriunde ar fi mers. Sfârşit.

Vreau partea a doua, strigă Andreea!
Mâine, zic eu şi mă salvează Andrei care intră în cameră aducând cu el frumuseţe de poveste pe telefon: Feciorii croitorilor, sau ceva de genul ăsta.

Iar poveşti de genul acesteia, pe care am scris-o mai sus, le invetăm în fiecare noapte. Da, le inventăm, pentru că şi Andreea intervine, îmi dă idei... Mă ajută mult :D
Nu ştiu dacă sunt poveşti publicabile, doamne, dar fetei mele îi plac atât de mult :)
Nu ştiu care va fi morala, deşi este una, nu ştiu de ce aşa. Filmuşorul merge de la sine.

Noapte bună, pui mic!